Anticariat Carti - Anticariat Librarie

Contact: Vodafone: 0723 318 590
Vodafone este telefonul la care ma gasiti oriunde. Sun inapoi la apelurile pierdute.
MULTUMESC PENTRU INTELEGERE!

Din experienta mea reiese ca cei cu care am vorbit direct au inteles mult mai exact situatia indiferent daca au comandat sau nu !!! Cu foarte multe persoane care nu au acceptat aceasta discutie directa au aparut neintelegeri. Nu vreau sa pacalesc pe nimeni, nu vreau sa fortez pe nimeni sa cumpere sau sa vorbeasca cu mine. E alegerea dvs. Insa e posibil ca sa aveti nemultumiri care ar fi foarte probabil sa le eliminati daca am discuta direct si ati intelege exact situatia cu ceea ce comandati !!! Discutia directa e mult mai bogata in nuante si intelegerea este mult mai buna. Intrebarile au un raspuns instantaneu si se pot face precizari pana intelegerea este corecta si completa !!!

Categorii

Anticariat Librarie - Mii de carti vechi si noi din cele mai diverse categorii

Prima pagină

Impresii

Contact

Anticariat Librarie => Lista carti => Cautare:

Pagini:

1 ... 1270 1271 1272 1273 1274 1275 1276 1277 1278 1279 1280 1281 1282 1283 1284 1285 1286 1287 1288 1289 1290 1291 1292 1293 1294 1295 1296 1297 1298 1299 1300 1301 1302 1303 1304 1305 1306 1307 1308 1309 1310 1311 1312 1313 1314 1315 1316 1317 1318 ( 1319 ) 1320 1321 1322 1323 1324 1325 1326 1327 1328 1329 1330 1331 1332 1333 1334 1335 1336 1337 1338 1339 1340 1341 1342 1343 1344 1345 1346 1347 1348 1349 1350 1351 1352 1353 1354 1355 1356 1357 1358 1359 1360 1361 1362 1363 1364 1365 1366 1367 1368 ... 1693 >>

Detalii

Profesionistul - George Arion

Anticariat carti politist, enigma, aventura, spionaj, umor

Format: 20/13 cm-
Ţin minte şi acum ziua în care Ana Barbu, redactorul meu de carte, m-a chemat în biroul lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu. M-au invitat să iau loc pe un scaun şi mi-au înmânat un dosar între copertele căruia se afla manuscrisul unui nou roman de-al meu, Profesionistul. Fusese citit „undeva, sus.”

Am deschis dosarul şi am început să dau filele una după alta. M-am albit la faţă. Aproape că nu era pagină pe care să nu existe sublinieri, tăieturi de fraze sau de pasaje întregi, comentarii vitriolante la adresa autorului. Am citit şi referatul pe care oficialul îl „produsese” în urma lecturii. El cerea imperios ca volumul să nu se publice.

— Ei, asta e, am zis eu şi am dat să mă ridic de pe scaun şi să plec.

Valeriu Râpeanu mi-a zis cu severitate.

— Stai jos!

Am stat, fără să înţeleg nimic. Oare directorul vroia să-mi frece şi el ridichea pentru că pusesem editura într-o postură nefavorabilă, propunându-i un astfel de manuscris?

Spre stupoarea mea am auzit altceva.

— Trebuie să refacem cartea. Ţinem seama de unele observaţii, pe altele ne facem că nu le-am văzut, sau nu le-am înţeles…

Am dat să mă ridic din nou.

— Nici nu se pune problema. Manuscrisul e masacrat. Nu se mai poate face nimic cu el.

— Stai jos! a zis iarăşi Valeriu Râpeanu. Nu te pripi.

Nu m-am pripit. Am început să răsfoiesc din nou manuscrisul. Aveam să-l refac numai dacă… Am deschis brusc la ultimele pagini din dosar şi m-am uitat la ele. Nu era nici măcar o virgulă semnalată ca fiind inoportună.

Am închis dosarul şi le-am spus celor doi:

— Îl refac!

I-am lăsat întrebându-se ce oare mă determinase să-mi schimb dintr-odată hotărârea.

[...] Ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers [cititorilor] şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Explicaţia se afla la sfârşitul volumului. După ce-şi pusese pielea la saramură rezolvând un caz încâlcit dintr-un oraş de provincie, unde cele mai înalte autorităţi erau corupte şi criminale, Andrei Mladin scrisese un articol despre tot ce i se întâmplase acolo. Deşi i se promisese solemn apariţia articolului, când ajunge la chioşcul de ziare şi cumpără revista la care lucra, constată că pentru demersul său jurnalistic publicaţia nu găsise loc. Prin urmare, exista cenzură, presa nu era liberă. Prin urmare, mult clamata libertate a cuvântului era o minciună. Cum de nu se prinsese nimeni de bomba pe care o plasasem la sfârşit?

S-au prins, însă, cititorii, după ce cartea rescrisă în mare parte a ieşit de sub tipar, şi au comentat în şoaptă, cu deliciu, prin cafenele sau prin locurile unde se întâlneau. Iar ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Pentru cei mai mulţi cititori din ziua de azi un astfel de final nu mai are acelaşi impact. Ei nu ştiu ce înseamnă cenzură, ce chinuitor este să nu poţi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, la ce artificii trebuia să recurgă un scriitor pentru a exprima măcar o parte din adevărul pe care dorea să-l comunice…

Experienţa din Profesionistul (1985) l-a marcat definitiv pe autor şi pe eroul său. În prozele din Trucaj (1986) şi din Pe ce picior dansaţi? (1990) Andrei Mladin se refugiază tot mai mult în lumi imaginare, mai ales că se vizează şi eliminarea lui prin internarea într-un sanatoriu. De-abia în 2011, la cererea multor fani pe care încă îi mai are, a reapărut la rampă, în Fortăreaţa nebunilor. Îmbătrânit, obosit de tracasările prin care a trecut, cu mai puţin chef de a râde de el însuşi şi de urâţenia lumii în care trăieşte. Şi totuşi, umorul îi rămâne arma cea mai puternică, o armă care l-a făcut detestabil în ochii cenzorilor de odinioară, ca şi în ochii urmaşilor lor de azi.