|
|
Anticariat Librarie - Mii de carti vechi si noi din cele mai diverse categorii
|
|
|
Anticariat Librarie => Lista carti => Cautare: Amag
|
|
Peripetiile bravului soldat Svejk - Jaroslav Hasek Anticariat carti literatura universala, umor, comic
Format: 16/12 cm-
3 volume, culoare bleu
dar am doar vol 1 si 2. vol 3 lipseste.
insa am o alta editie completa
acesta carte este atat de celebra incat in Praga este un restaurant cu numele Svejk si o statuie in Slovacia si o alta in Polonia
Peripețiile bravului soldat vejk este titlul prescurtat al romanului satiric neterminat Peripețiile bravului soldat vejk în Războiul Mondial (în cehă Osudy dobrého vojáka vejka za svìtové války) de Jaroslav Haek. Romanul a devenit personificarea națiunii cehe.
Inițial, Haek intenționa să scrie povestea lui vejk în șase volume. Puțin însă după publicarea celui de-al treilea volum, în 3 ianuarie 1923, Haek a murit din cauza unui atac de inimă. Primele trei volume se intitulează astfel:
În spatele frontului (1921);
Pe front (1922);
Gloriosul dezastru (1922).
Al patrulea volum, Continuarea gloriosului dezastru (1923), a fost doar început. După moartea lui Haek, jurnalistul Karel Vanìk a fost rugat de editorul Adolf Synek să completeze romanul neterminat. Această continuare a apărut sub titlul Peripețiile bravului soldat vejk în prizonieratul rusesc și în revoluție (în cehă Osudy dobrého vojáka vejka v ruském zajetí a v revoluci).[2]
Criticii consideră că romanul lui Jaroslav Haek este prima mare operă anti-război, precedând un alt roman contestatar, Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque.[3]
Romanul reprezintă o parodie a Primului Război Mondial văzut prin ochii lui Josef vejk (scris și Schweik sau Schwejk), un tolomac care este mobilizat din nou în armata austriacă la începutul războiului, după ce mai înainte fusese declarat un tâmpit iremediabil de către comisia medicală și începuse să se ocupe cu negoț de câini răpănoși și vagabonzi, pe care îi vindea ca fiind niște câini de rasă.
Romanul începe cu replica d-nei Müllerova, menajera lui vejk: Carevasăzică ni l-au ucis pe Ferdinand, anunțând asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand. Povestea continuă în cârciuma La Potirul din Praga, unde polițaiul sub acoperire Bretschneider îi arestează atât pe vejk, acuzându-l de înaltă trădare, cât și pe cârciumarul Palivec, pentru crimă de lezmajestate deoarece ar fi dat jos portretul împăratului fiindcă s-au căcat muștele pe el. La poliție întâlnește o serie de arestați pentru motive absurde. vejk este examinat de medicii legiști și trimis la balamuc, însă cei de acolo se leapădă de el și ajunge iar la Poliție. Eliberat, deși reformat ca idiot, este chemat la oaste. Suferind de reumatism, este dus într-un scaun cu rotile, provocând o adevărată manifestație. Este declarat simulant și închis la garnizoană de unde este scos de feldkuratul (preot militar) Otto Katz, un bețivan care avea nevoie de o ordonanță. Otto Katz îl pierde pe vejk la cărți în favoarea afemeiatului locotenent major Luká. Deoarece Luká își dorea un grifon, vejk i-l procură pe Max, care se dovedește a fi furat de la colonelul Kraus von Zillergut. Acesta își recunoaște câinele scos la plimbare și, drept pedeapsă, îl transferă pe locotenent, implicit pe vejk, la Regimentul 91 Èeské Budìjovice, care se pregătea să plece pe front.
Traseul lui vejk. Roșu: cu trenul, albastru: pe jos, verde: prizonier.
Al doilea volum începe cu descrierea călătoriei cu trenul de la Praga la Èeské Budìjovice, călătorie care debutează cu constatarea că li s-a furat un cufăr dintre bagaje. vejk trage, neintenționat, semnalul de alarmă și este dat jos din tren la Tábor. Scapă toate trenurile și, neavând bani sau acte, este expediat pe jos. O ia într-o direcție greșită, rătăcește prin vreo 15 localități și este luat drept spion. Este arestat la Putim și expediat la Èeské Budìjovice, unde este închis în cazarma Marianska, pentru trei zile. Acolo trăncănește cu aspirantul teterist Marek. Înante de a li se termina arestul sunt urcați în vagonul arestaților și trimiși cu regimentul 91 la Most. În vagon se urcă și oberfeldkuratul Lacina, beat, care nu putea fi refuzat, având grad superior. Marek povestește pățaniile cu Lumea animalelor. La ora regulamentară de eliberare, doctorul Mráz, comandantul trenului, nervos că nu-i ies la socoteală efectivele, îl lasă pe vejk în arest. vejk povestește episodul cu ciorbagiul Schreiter. La Viena, venind de la popotă cu cina oberfeldkuratului, este interceptat de locotenentul major Luká. La Most este din nou amestecat în aventurile amoroase ale locotenentului. Trebuind să ducă o scrisorică d-nei Kákonyi, la Királyhid, se întâlnește cu bătrânul genist Vodièka. Dl. Kákonyi, care era acasă, își iese din fire, iar Vodièka îl dă afară. Honvezii de pe stradă iau apărarea d-lui Kákonyi și se încinge o bătaie. vejk și Vodièka sunt arestați. Cazul ajunge în ziare, dar și la colonelul regimentului, Schröder, alt afemeiat, care-i numește pe Luká kompanienkomandant și pe vejk kompanienordonanz la compania a 11-a și-i scoate pe Schwejk & Voditschka de la consiliul de război. Luká are nevoie de o altă ordonanță personală și se pricopsește cu morarul Baloun, un mâncău fără pereche. Ca ordonanță a companiei, vejk intermediază ordinele, dar rechnungsfeldwebelul (sergent de intendență în traducerile în limba română apare ca plutonier) Vanìk îl lămurește că ordinele de plecare date de Schröder sunt fantasmagorice, deoarece nu există nici conserve, nici vagoane. În final, primesc ordinul de plecare spre Budapesta.
Gloriosul dezastru
Statuie din Humenné a lui vejk, amintind episodul cu pompa.
Conservele sunt înlocuite cu o predică eroică. În tren, telefonistul Chodounskę povestește cum a fost în Serbia, iar trupa joacă tabinet și poker, povestind și ei. Căpitanul Ságner le ține ofițerilor un instructaj de cifrare a telegramelor cu ajutorul unei cărți, dar nimeni nu înțelege nimic. Cadetul Biegler constată că Ságner avea volumul II, iar ceilalți volumul I. Bineînțeles, le încurcase vejk. Cadetul Biegler găsește întrebuințarea corectă pentru caietul cu încercările lui de scriitor. Cu burta stricată, are un coșmar în care se vede general, în rai, în fața căpitanului Ságner în postură de Dumnezeu. Din greșeală, ajunge la holerici. Baloun înfulecă toate proviziile lui Luká. La Budapesta se anunță declarația de război din partea Italiei și se întârzie mult, timp în care se petrec o serie de episoade grotești. Plecarea se face pe neașteptate, unii pierd trenul. La Humenna, vejk este trimis de Luká să cumpere, pe sub mână, coniac, însă este găbjit de locotenentul Dub. vejk declară că în sticlă este apă dintr-o pompă, din spatele gării. Dub îi cere s-o bea toată, ca să demonstreze că este chiar apă, iar vejk se execută. Apoi, Dub îi cere să-i arate pompa din care, spre norocul lui vejk, curge o apă gălbuie. Batalionsgeschichtsschreiber (cronicar al batalionului) Marek scrie istoria batalionului ticluind-o. Ajung la Sanok, în Galiția, cu două zile înainte de data planificată. Mai departe, merg pe jos. Toți se feresc să-i încartiruiască. Un evreu le vinde o vacă bătrână la un preț exagerat. vejk și Vanìk sunt trimiși înainte, la Feltyn, să asigure încartiruirea și hrana. vejk dă peste un prizonier rus care se scălda. La vederea lui vejk, prizonierul fuge, abandonându-și uniforma. vejk o îmbracă de probă, este prins de o patrulă de maghiari și introdus într-o coloană de prizonieri ruși.
Continuarea gloriosului dezastru
Declarând că știe germana, vejk este descoperit de maiorul Wolf că, fiind ceh, îmbrăcase uniforma rusească de bună voie și nesilit de nimeni. Generalul Fink von Finkelstein, care se distra organizând tribunale militare improvizate, intenționează să-l spânzure ca dezertor și spion. Însă se lasă convins să-i verifice identitatea. Ca să nu piardă timpul, până vine răspunsul de la Regimenul 91 îl pune pe feldkuratul Martinec să-i administreze lui vejk binecuvântarea duhovnicească, încă înainte de pronunțarea sentinței. De la Regimentul 91 vine o telegramă prin care se cere ca vejk să fie trimis la statul-major al brigăzii din Wojalycz. Finkelstein este teribil de dezamăgit. Întors la regiment, locotenentul Dub îl acuză că, deoarece și-a lăsat propria uniformă pe malul lacului, ar fi prăpădit-o, ea fiind uniforma statului, însă colonelul Gerbich îl absolvă de orice vină, îi dă o uniformă nouă și-l trimite la batalion, la Zoltanka. Acolo află că vechea lui uniformă fusese găsită și că sunt probleme la inventar cu două uniforme. Ultimul episod prezintă o dispută dintre Dub și Biegler, tocmai reveniți și ei la batalion.
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Wulfsyarn - Phillip Mann Anticariat carti SF - Fantastic
Format: 20/14 cm
chiar daca descrierea e in engleza cartea este in romana
Rather poignant, that "New Zealand Author" label, don't you think? Sounds more like a government health warning than a recommendation ...
Wulfsyarn is the first of Mann's books I read, and I still find it one of his most perplexing. The basic notion is simple enough: Wulf, a cybernetic autoscribe, is recording the story of John Wilberfoss, disgraced captain of the ship Nightingale, which disappeared on its maiden voyage. When it was found again there was no-one on board but its captain, and he was - to all intents and purposes - mad.
Lily, the robot nurse, and Wulf, the secretary to the abbot of the Pacifico Monastery, are trying to coax Wilberfoss back to health and sanity in order to find out what happened to him and all the others, human and extraterrestrial, who were on board the immense hospital ship at the time.
The problem (as usual in these cases) is that one becomes more and more interested in Wulf and his perceptions of the (for want of a better word) "human" world, and less and less interested in Wilberfoss's various dilemmas and crises of faith as the story continues.
Or at least that's how I felt the first time I read it. Rereading it with more knowledge of Mann's specific interests and concerns: the ecology of alien lifeforms, the dark effects of human lack of self-knowledge, I began to see the form of the book more clearly. It is, in essence, an updated version of Coleridge's Rime of the Ancient Mariner, complete with the crew of dead comrades, the death of the albatross (in this case the alien parasitic creature called Quelle [German for "source"], together with its host, the silly young shepherd Sandy), the "Nightmare death-in-life", and then the eventual return home. Wilberfoss's "crime" seems more and more attenuated and difficult to define as the narrative proceeds - but (like the Mariner's) it stems from some kind of arrogance and sense of self-sufficiency which inspires him to flout the laws of nature.
The actual blame for the destruction of the ship lies far more with the Quelle than with Wilberfoss - but it's really the consequence of a series of coincidences and mischances (the Quelle's decision to infect the ship's bio-crystalline computers with its own self-hatred and self-doubt; the sudden windstorm which confuses the ship's sensors on the alien planet just long enough to accomplish the destruction of every other living thing on board; and (finally) the noble self-sacrifice of the windborne alien, the Chi-da, which Wilberfoss has met and made friends with on the planet when the damaged ship is unable to reach escape velocity). About this last event Wulf makes a telling point:
I am struck by the fact that Wilberfoss, at all points in his life, had visions. The visions were an objective expression of his passions. Perhaps they have real existence in another world. Perhaps the human mind has access to this other world. I do not. Among Wilberfoss's visions I included his beloved Chi-da. I have come to the opinion that if I had been down there on that grey world with Wilberfoss, then I would not have seen any creature which covered the sky like a banner of rippling red silk. [286-87]
Did any of it happen at all? Where is the boundary between "real" and "visionary" events in Wilberfoss's story? It is, after all, literally "a tale told by an idiot" - or at any rate by the self-destructive, psychologically-damaged sole survivor of a cataclysmic disaster. It's natural both for him to blame himself, and to look for clues to what went wrong in his own nature (especially in this case, when the ship's bio-crystalline mind was organically linked to and modelled on that of its commander).
Wulf goes on to say of this benevolent Other, the Chi-da, at the end of his "mosaic", his reconstruction of Wilberfoss's story: "he did not kill it. You cannot kill such things. He allowed it fulfilment, at the last." [287]
I hope the Listener doesn't mind my reproducing this Jane Ussher photograph from the feature-article on Phillip Mann they published back in the Nineties. If so, I apologise. Some interesting things came up in Noel O'Hare's interview, which is why I cut it out and kept it at the time.
"If I'm not careful, I could let the characters becomes too forceful," he says. Mann has a reputation for doing really good aliens. The most unlikely creatures populate his pages: the Hooded parasol, a floating canopy that kills its prey by smell; Diphilus, a jelly ball of illogic logic that devastates computers: the Hammer, a weta-like alien with a deep sense of humour; Wulf, a mechanical autoscribe and analyst of human psychology .. the alien parade goes on. [39]
It's interesting that O'Hare includes Wulf among this "parade" of aliens. I'm not sure that's the point Mann means to make with him. He is, after all, a robot - albeit a "semi-sentient" biocrystalline brain has been implanted in him along the way. Is that the same thing as these other organic, albeit wildly exotic, species?
Mann lives his work, and is possessed by the tale he is telling. "When I sit down to write, I very quickly go into a bit of a trance. I slide into that world very easily, and what I'm doing is totally real to me." [39]
Perhaps that's one reason why it's very hard to distinguish visionary experience and "real" events in the SF landscapes he creates - particularly in Wulfsyarn. This deliberate confusion of levels, somewhat bewildering (I suspect) to fans of (so-called) hardcore science fiction, seems inspired as much by ideology as the demands of the story (if one can draw so facile a distinction between the two, that is):
"I don't have a platform, a political point of view. I'm inconsistent. I'll contradict myself, but sweeping through everything is a worry about what happens if you destroy things, what happens if we destroy this wonderful bloody world." [40]
Mann's "novels of ideas" (to use O'Hare's phrase) are, nevertheless, novels - and ought to be judged and assessed as such:
" ... The rules that govern the writing of a science-fiction novel are exactly the same as for any other literature. Absolutely.
"I don't think science fiction's easier. It's often harder, because you have to maintain the reader's confidence in your ability to stay up there like a balloon. You're floating there and you don't have normal everyday life to support you." [40]
Which brings me to my next point.
I guess that New Zealand readers still know Samuel Butler primarily as the author of Erewhon (1872) and Erewhon Revisited (1901), and those as much for their New Zealand setting as for their - somewhat laboured - dystopian satire. He was also a considerable Classical scholar, and turned his hand to a translation of Homer (as well as writing a number of books and essays elaborating his theory that the author of the Odyssey - at least - was, in fact, a woman).
Here's a passage from his version of the Iliad (Bk XVIII: ll.368 and following):
Meanwhile Thetis came to the house of Vulcan, imperishable, star-bespangled, fairest of the abodes in heaven, a house of bronze wrought by the lame god's own hands. She found him busy with his bellows, sweating and hard at work, for he was making twenty tripods that were to stand by the wall of his house, and he set wheels of gold under them all that they might go of their own selves to the assemblies of the gods, and come back again - marvels indeed to see. They were finished all but the ears of cunning workmanship which yet remained to be fixed to them: these he was now fixing, and he was hammering at the rivets.
- Homer. The Iliad & The Odyssey. Trans. Samuel Butler. 1898. Great Books of the Western World, 4. Ed. Robert Maynard Hutchins. 1952. Chicago: William Benton, Publisher / Encyclopædia Britannica, Inc., 1989.
This passage, from the long description of the forging by the lame god Hephaestus of a new set of armour for Achilles, seems exceptionally interesting to me (especially given Mann's description of Wulf, the autoscribe: "I am told in shape I resemble a helmet of the type used by the Greek warriors at the battle of Troy. If that helps you visualise me, all well and good. But you must also realize that I am four and a half feet high from my base to the top of my crest." [12], though I doubt any direct reference was intended).
While it may not be the very earliest allusion in literature to something resembling the modern conception of a robot (that honour should probably go to the stone rowers destroyed in a fit of pique by the immortality-seeking hero of The Epic of Gilgamesh), it's fascinating to see how far back the idea does in fact go.
These twenty wheeled tripods, whose sole function is (apparently) "to go of their own selves to the assemblies of the gods, and come back again," in fact resemble modern Mars rovers and factory automatons far more than the original "robots" of the Èapek brothers' 1920's play (R.U.R. - Rossum's Universal Robots - to be exact).
One could go on to trace the idea of semi- (or wholly) sentient artificial life-form through the medieval Golem legend, through Mary Shelley's Frankenstein (1818), the life-like animated doll Olimpia in E. T. A Hoffmann's "The Sandman" (1816), through the surgically altered beastmen in H. G. Wells's Island of Doctor Moreau (1896), through Maria's evil android alter-ego in Fritz Lang's Metropolis (1927), all the way up to Data (in Star Trek) and Arnold Schwarzenegger's Terminator. But what makes them so perennially fascinating to us? Why do we keep on returning to this topos: the "android theme" (for want of a better term)?
I suppose that Descartes and Cartesian rationalism has to take at least part of the responsibility (or the blame). For Descartes (as I understand him, at any rate), what you do is the only valid source of information on what you are. Thus, there can be no useful discussion of essence separate from function. His famous apothegm "I think, therefore I am," is therefore intended to define humanity in terms of its capacity for rational thought.
The Wikipedia article on Descartes has (characteristically) a great deal more to say on the subject. I quote:
Descartes ... suggested that the body works like a machine, that it has the material properties of extension and motion, and that it follows the laws of physics. The mind (or soul), on the other hand, was described as a nonmaterial entity that lacks extension and motion, and does not follow the laws of physics. Descartes argued that only humans have minds, and that the mind interacts with the body at the pineal gland. This form of dualism or duality proposes that the mind controls the body, but that the body can also influence the otherwise rational mind, such as when people act out of passion.
This body-machine gives us (in a sense) our robot: Cartesianism made apparent (I was about to say, made flesh - made metal, rather). But where, then, is the soul in such an entity? Even a machine must (after all) have some kind of mind to guide it if it is to exhibit independent choice. Can it also, then, be subject to human passions? Hence Wulf's somewhat awkwardly-phrased disavowals of pure "objectivity", in the opening pages of his story:
... I want to warn you that though parts of this book will seem objective, even one might say God-given, they are not. My serviced and elaborated brain, almost I want to say my mind, like a colour filter placed over a camera lens, has given the entire work a peculiar cast of thought. As I have discovered, it is one of the paradoxes of biography that in straining to reveal my man, I have unavoidably revealed myself. So be it. [9]
The robot, then, is a kind of metaphor for interrogating reality. If something intangible can survive the process of manufacture, can manifest itself in a non-human intelligence, might that not offer us some clues about the nature of things as they are, not simply as we perceive them? For Descartes (like the cylons in Battlestar Galactica this meant, above all, one possible way of gathering clues about the identity (or existence?) of God.
Descartes suggested that the pineal gland is "the seat of the soul" ... although [he] realized that both humans and animals have pineal glands, he believed that only humans have minds. This led him to the belief that animals cannot feel pain, and Descartes' practice of vivisection (the dissection of live animals) became widely used throughout Europe until the Enlightenment. Cartesian dualism set the agenda for philosophical discussion of the mind-body problem for many years after Descartes' death.
Wulf puts it somewhat differently:
Wilberfoss's only comment when he read my manuscript was that he was surprised at how human I sounded. I think he meant it as a compliment. Let me turn it on its head .... it is not difficult to sound like a human. But being a human is not easy. I know., I have watched the struggle. I have heard humans affirming lies and denying truths. I have seen people choose hell over heaven and rejoice in the fact. [15]
"How human I sounded." Wilberfoss's compliment brings me to another locus classicus for the cybernetic intelligence: the Turing machine.
Alan Turing is well-known, of course, as the mathematician who was hounded to death by the British establishment after the Second World War because it was thought that, despite his undoubted brilliance, his homosexuality made him an automatic security risk. The "Turing machine" began as a hypothetical device capable of infinite numbers of calculations in finite time which he postulated to get him around a problem in mathematical logic. This initial concept grew, partly as a result of his work on the code-breaking machines at Bletchley Park during the war, into something like a blueprint for the modern binary computer.
One extension of this idea was the (so-called) Turing Test (pretty familiar territory to all readers of classical, golden-age science fiction, but maybe not so well-known to everyone else). In essence, the Turing test says that if you can't tell the difference between a real person and an intelligent machine after conducting a fairly extensive conversation with both of them through a text-only medium such as a computer screen and keyboard, then there is no difference. The perfect simulation is the thing itself (you can see why this notion has so delighted SF writers and readers down the years).
Certainly this is the territory within which Wulf is operating in the opening chapters of Mann's novel. As he himself puts it:
I know a great deal about human love from observation. I know for example that love and vanity can have a close relationship in the human psyche though superficially they are frequently seen as opposed. [14]
Is there any real difference in practice between Wulf's observations and "real" people's practice, though? Like Max Beerbohm's happy hypocrite, has he not become the thing he set out to counterfeit? Certainly he and his fellow automaton Lily have shown greater love to Wilberfoss than any of his fellow humans appear to have been capable of, given their automatic assumption that, as its captain, he was solely responsible for the loss of the Nightingale and its crew.
These are deep waters. Wulfsyarn is a fascinating meditation on the nature of the "human" and the "alien" (whether cybernetic or organic), and - above all - the maddening perversity of the former:
People sometimes miss the point. "Aliens are always ways of talking about us. Okay, they might be a bit strange, but really, if you look at them closely, they're us in their passions, in their complex situations." [O'Hare interview, 39]
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor - Ute Ehrhardt Anticariat carti literatura universala
Format: 18/10,5 cm
Ce vor crede ceilalti despre mine?
Ce atitudine vor lua?
Vor accepta o fata rea?
Sa duc in spate frica pedepsei
a acelei pedepse care ar urma dupa micile incalcari ale conventionalului? Sa ma simt
oarecum vinovata? Sau sa renunt la slalomul prin lumea lui nu se face?
Desigur, lor le vine usor, dar mie?
Accept! Sunt suverana doar daca accept ideea ca nu am cum sa le plac tuturor.
Accept cu detasare gandul ca pana si oamenii pe care ii iubesc pot fi cu varf si indesat dezamagiti de mine.
E un cliseu rational , o analiza a capcanelor propriilor mele gandiri si o renuntare la limbajul corporal servil.
Adio neajutorare deprinsa in mod intentionat!
Adio profetie implinita de la sine!
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Amorurile unui hospodar - Guillaume Apollinaire Anticariat carti dragoste, romantic, iubire, erotic
Format: 20/13 cm-
text integral
[...] Viceconsulul Bandi Fornoski stătea, gol pușcă, în salon, culcat pe o sofa moale, și având membrul încordat; lângă el se afla Mira, o muntenegreancă brunetă, care-i mângâia fuduliile. Era și ea goală și, cum stătea aplecată, poziția aceea îi scotea în evidență frumosul ei fund bine strunjit, oacheș și durduliu, a cărui piele fină stătea să plesnească. Printre fesele ei ușor depărtate se putea zări cerculețul cel prohibit și rotund ca un bumb. Mai jos, nervoase și lungi, cele două coapse, întinse, și cum poziția o forța pe Mira să și le depărteze, i se putea vedea sexul, mare și îndesat, bine croit și umbrit de-o coamă deasă și neagră. Intrarea lui Mony n-o deranja deloc, într-un alt colț, pe-un șezlong, două fete drăguțe se giugiuleau scoțând mici ah"-uri de plăcere. Mony se descotorosi în grabă de veșminte, apoi, cu cornul ridicat, se aruncă asupra celor două lesbiene,
încercând să le despartă. Mâinile sale lunecau pe trupurile lor umede și lucioase, care se încolăceau ca niște șerpi. Văzându-le salivând de plăcere și furios că nu se poate și el împărtăși din voluptatea lor, începu să lovească cu palma deschisă peste fundul cel mare și alb aflat cel mai la îndemână. Și cum asta părea s-o excite foarte mult pe purtătoarea acelui fund mare, se pormi să lovească din toate puterile, așa că, până la urmă, biruită de durere, drăguța fată, căreia îi cam înroșise frumosul ei fund alb, se ridică mânioasă și-i spuse:
Ești un porc, prinț al poponarilor! De ce nu ne lași în pace? N-avem nevoie de cornul tău cel umflat. Du-te și dă-i Mirei trestia ta de zahăr. Și lasă-ne pe noi să ne iubim cum vrem. Nu-i așa, Zulme?
întocmai, Tone!, răspunse cealaltă jună. Prințul își agită uriașul său mădular strigând:
Așa, deci, pițipoancelor, îi dați înainte cu pipăiala! Și luând-o atunci pe una dintre ele în brațe, încercă s-o sărute pe gură. Aceasta era Tone, o brunetă drăguță, al cărei trup era împodobit în cele mai plăcute locuri cu niște frumoase
alunițe, care-i puneau și mai bine în valoare albul strălucitor; fața îi era la fel de albă, iar o aluniță de pe obrazul stâng făcea ca mina acestei grațioase fete să fie și mai nostimă. Pieptul îi era dăruit cu două țâțe superbe și tari, ca de marmură, cercuite cu albastru, și care purtau deasupra niște fragi de-un dulce roz, cea din dreapta fiind plăcut ornată și de-o aluniță plasată acolo ca o muscă.Ținând-o în brațe, Mony Vibescu își petrecuse mâinile pe sub fundul ei mare, ce semăna cu
un pepene care ar fi crescut în întuneric, atât era de alb și de plin. Bucile ei păreau a fi dăltuite într-un bloc de carrara fără de cusur, iar coapsele cu care acestea se continuau erau la fel de rotunde ca și coloanele unui templu grecesc. Câtă deosebire, însă! Coapsele ei erau calde și bucile reci, ceea ce e un semn sigur de sănătate. De la palmele primite, acestea i se înroșiseră ușor, așa că s-ar fi putut zice foarte bine că păreau făcute dintr-o cremă amestecată cu zmeură. Priveliștea aceasta îl aduse pe sărmanul Vibescu în culmea excitației. Buzele lui
mozoleau pe rând țâțele tari ale domnișoarei Tone sau se lipeau de gâtul și umerii ei, înroșindu-i. Strângea cu putere fundul acela mare și greu, tare și cărnos ca un harbuz. Pipăia bucile acelea regești și își strecurase arătătorul într-o bortă ceva mai dosnică și de-o uimitoare îngustime. Scula sa groasă, și care continua să se îngroașe, luase cu asalt un încântător intrând de mărgean acoperit de o lână de-un negru strălucitor. Ea îi striga pe românește: Nu, n-ai să
mi-o bagi!", și-n același timp zvârlea din frumoasele-i coapse rotunde și durdulii. Membrul cel gros al lui Mony atinsese deja cu vârful lui roșu și excitat adăpostul cel umed al lui Tone. Aceasta însă se desprinse din nou, dar, făcând toate aceste mișcări, îi scăpă fără să vrea un anumit sunet, însă nu unul vulgar, ci unul de-a dreptul cristalin, care-o făcu să râdă forțat și nervos. Rezistența ei slăbi, coapsele i se desfăcură, iar în clipa în care scula lui Mony reușise să-și adăpostească vârful într-un colț al întăriturii, Zulme, prietena lui Tone și partenera ei de giugiuleală, apucă brusc fuduliile lui Mony și, strângân-du-le în mâna ei cea mică, îi provocă acestuia o asemenea durere încât membrul lui încins își părăsi domiciliul, spre marea dezamăgire a lui Tone, care începuse deja să-și legene fundul ei mare sub talia-i subțire. Zulme era blondă și-avea un păr des, care-i ajungea până la călcâie. Era puțin mai scundă decât Tone, dar subțirimea și grația ei nu erau cu nimic mai prejos. Ochii îi avea negri și încercănați. De îndată ce tânăra pariziană dădu drumul boașelor princiare, Mony se repezi la ea strigând: în cazul ăsta, o să plătești tu și pentru Tone!" Și, lipindu-și apoi buzele de unul din frumoșii ei sâni, începu să-i sugă sfârcul. Zulme se răsucea în fel și chip. Ca să-și bată joc de Mony, ea își sălta și își cobora pântecele, în josul căruia îi juca o minunată coamă blondă și cârlionțată. în același timp, își arcuia spre în sus frumosul ei sex, atât de bine croit și împlinit.
Iar printre buzele acestuia se zbătea fără astâmpăr un clitoris destul de lung, vădind astfel năravurile ei lesbiene. Scula prințului cerca în zadar să pătrundă în acel sălaș; în cele din urmă, o apucă totuși peste buci, dar, când era pe punctul s-o străpungă, Tone, supărată că fusese astfel păgubită de încărcătura superbei unelte, începu să-1 gâdile cu o pană de păun la tălpi. Nemaiputându-se stăpâni, prințul se tăvălea de râs. Pana de păun îl gâdila însă fără încetare; de la tălpi trecuse între coapse, apoi la vintre și până la mădularul care-și pierdu de
îndată sumețenia. Cele două ștrengărite, Tone și Zulme, încântate de farsa lor, se hliziră o vreme, după care, aprinse la față și suflând din greu, își reluară mozoleala, sărutându-se și lingându-se de față cu prințul, care stătea plouat și cu coada între picioare. Poponețele lor se ridicau în cadență, pufii li se încâlceau, dinții le clănțăneau, iar catifeaua sânilor lor, tari și fremătători, se freca una de
atlazul celeilalte, în sfârșit, încolăcite și gemând de plăcere, se muiară reciproc, timp în care prințului începea să i se încordeze membrul din nou. Dar, văzându-le pe amândouă atât de sleite de pe urma mozolelii, se întoarse spre Mira, care mângâia în continuare scula viceconsulului. Vibescu se apropie încetișor de ea și, petrecându-și fru-moasa-i unealtă printre bucile pline ale Mirei, reuși s-o
strecoare în sexul cel umed și deschis al frumoasei fete, care, de cum simți măciulia ce-o pătrundea, îi mai dădu o contră, spre a obliga-o să intre de tot. Apoi continuă să se miște la fel de dezordonat, în vreme ce prințul îi excita cu o mână clitorisul, iar cu cealaltă îi pipăia sânii. Mișcarea aceea de du-te-vino în sexul ei foarte strâmt părea să-i provoace Mirei o deosebită plăcere, ce se traducea de altfel și prin niște țipete de voluptate. Pântecele lui Mony se lovea acum de fundul Mirei, iar răcoarea poponețului ei îi provoca prințului o senzație la fel de
plăcută ca și aceea pe care bazinul lui cald i-o provoca fetei; în curând, mișcările lor deveniră tot mai aprinse și mai sacadate: prințul se lipi cu totul de* Mira, care gâfâia strângând din buci. Apoi prințul o mușcă de umăr și rămase cu dinții în carnea ei. Mira țipă:
Ah, cât e de bine... așa... rămâi așa... mai tare... și mai tare... hai, hai, intră de tot. Dă-mi-o, dă-mi sperma ta... Dă-mi-o pe toată... Hai!... Hai!... Hai!
Și într-o descărcare comună se prăbușiră amândoi deodată și rămaseră o vreme așa. [...]
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Enigma Otiliei - George Calinescu Anticariat carti dragoste, romantic, iubire
Format: 20/13 cm-
volum cu coperta din plastic transparent
Enigma Otiliei este un roman de tip balzacian scris de George Călinescu în anul 1938.
Felix Sima, un tânăr de 18 ani, vine în București la unchiul său Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de medicină. Ajuns la adresa indicată, Otilia, fata vitrega a bătrânului, îl invită în casă, unde îi cunoaște pe membrii familiei: matușa Aglae, unchiul Simion și copiii acestora Titi, Aurica, Olimpia, ginerele Stanică Rațiu precum și prietenul de familie Leonida Pascalopol. A doua zi, Otilia îi arată locuința, el remarcă felul jucăuș al fetei și este surprins cand găsește o scrisoare adresată acesteia, pe numele Otilia Mărculescu. Fata este râvnită de Leonida Pascalopol și invidiată de toți membrii familiei Tulea. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu, descoperă soarta Otiliei care nu este cu mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică și este crescută de tatăl său vitreg, moș Costache. Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei și de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia purtându-i o stimă deosebită. Rugat de Aglae, Felix îl meditează pe Titi care a rămas corigent, și în aceste împrejurări sora sa Aurica se atașează de tânăr. El, însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră și cu care petrece din ce în ce mai mult timp. Vede însă în Pascalopol un rival. La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei, își face apariția acasă împreună cu Stănică, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-și recunoaște fiica și refuză să-i dea o casă de locuit și zestrea sa. Stănică, prin minciuni și scrisori adresate domnului Pascalopol cum că se împușcă, reușește să strângă ceva bani de la toți și să-l înduplece pe Simion cu motivarea că mai are câteva luni de trăit, să-i dea zestrea Olimpiei. La invitația lui Pascalopol, Felix și Otilia se duc la moșia acestuia, unde tinerii profită de timpul petrecut împreună, iar după două săptămâni revin acasă. Între timp, fiul Olimpiei și al lui Stănică, Aurel Rațiu, moare, iar tatăl, înduioșat, îi publică în ziar decesul, amintind toate rudele, în speranța de a obține cât mai mult sprijin financiar. Stănică este interesat de averea lui moș Costache și în acest scop îl aduce pe un oarecare doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul este Pascalopol, care îl avertizează pe bătrân.
Între Felix și Otilia se clădește o relație de profundă prietenie și atașament. Felix îi mărturisește iubirea, iar Otilia pare și ea înduioșată, însă privește totul în mod copilăresc. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori. Rușinat, Felix își pune pe hârtie toate sentimentele sale, trimițându-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă nici un răspuns. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, își dă seama de greșeala făcută față de Otilia. În casă discuțiile despre adopția Otiliei de către moș Costache declanșează un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă, fata îi cere lui moș Costache să nu întocmească formalitatile de adoptie si pleacă cu Pascalopol la Paris, spre surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit. El se refugiază în brațele unei curtezane, Georgeta. Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezește pasiuni nebănuite pentru poezie. Discuțiile avute cu acesta îi dezvăluie situația materială dificilă a studentului, dar și spiritul practic al acestuia, care face injecții și consultă diferite persoane pentru a-și întreține frații și surorile. Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeași masă pe Georgeta cu generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix și moș Costache. Aglae pare foarte interesată de viitorul fiicei celor două gazele, în speranța că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei. La început, după o ușoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să aiureze, însă văzând că situația devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică și de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenției pentru Aglae care urmărește să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Auricii și a Olimpiei.O nepoată a sa de 16 ani pe nume Lili își manifestă dorința de a se căsători, iar Stănică îl recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale și oameni culți. Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate. Revăzându-se, cei doi povestesc îndelung, în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia și de schimbarea acesteia. Moș Costache are planurile sale cu cei doi tineri, începând să adune materiale de construcții pentru o casă unde cei doi, Felix și Otilia aveau să stea după moartea sa. Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Lili, spre supărarea lui Titi, care este atras de fată și nu înțelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima. Din cauza unei ușoare insolații și a efortului, moș Costache are un atac, în urma căruia toată familia Tulea își petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă liniște și odihnă bolnavului.
Moș Costache se însănătoșește și îi alungă din casă pe toți cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300.000 lei, însă nu-i dă banii, încrezându-se în sănătatea sa. Moșierul deschide contul și depune în el 100.000 lei pe numele Otiliei. După infarct, moș Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribuind și Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiți doctori, urmează chiar un tratament cheltuind bani pe medicamente și invită preoții să-i sfințească casa. Vinde apoi anumite imobile și aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că bătrânul îi descoperă interesul față de averea sa. Aurica se spovedește preotului Țuică, mărturisindu-i dorința de a se căsători cu un evreu și anume cu Weissemann, iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moș Costache îi dăruiește lui Pascalopol 100.000 lei pentru Otilia. Stănică, după îndelungi căutări află locul unde sunt ascunși banii și-l jefuiește. Moș Costache este surprins de atac și, în urma efortului, moare. Stănică divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătorește cu Pascalopol și pleacă împreună la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine doctor, apoi profesor universitar și se căsătorește bine, intrând în cercuri înalte. Se întâlnește întâmplător cu Pascalopol în tren și află că acesta a divorțat de Otilia, fiind acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioară Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moș Costache: Aici nu stă nimeni.
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Ratiune si simtire - Jane Austen Anticariat carti literatura universala
Format: 18/11 cm
cartonat
Marianne Dashwood nu face un secret din sentimentele ei, iar atunci cand se indragosteste de John Willoughby, un tanar galant, dar nepotrivit pentru ea, ignora avertismentul surorii sale, Elinor, care ii atrage atentia ca purtarea ei impulsiva o face vulnerabila la barfe si calomnii. Intre timp, Elinor, intotdeauna sensibila la conventiile sociale, se straduieste sa-si ascunda propria dezamagire in dragoste, chiar si de cei apropiati. Traindu-si fiecare experienta de iubire - si riscul de-a o pierde - cele doua surori invata ca trebuie sa combine ratiunea cu sensibilitatea daca vor sa gaseasca fericirea personala intr-o lume in care statutul social si banii guverneaza regulile iubirii.
Ironia lui Jane Austen e însoțită de o intuiție desăvârșită. Nici un alt scriitor nu a folosit cu mai multă abilitate simțul valorilor umane. VIRGINIA WOOLF
[
]câtă gingășie în zugrăvirea sentimentelor! Nici un demon superior nu o bântuie pe Jane Austen; în schimb, o înțelegere a altuia, niciodată greșită, niciodată slăbită. Partea de satiră e excelentă și dintre cele mai fin nuanțate. Totul se desfășoară în dialoguri, iar acestea sunt cât se poate de bune. Unele capitole sunt de o artă desăvârșită. ANDRÉ GIDE
Structura romanului, în sine, reprezintă o încercare de dezvăluire și dezvoltare a caracterelor lui Elinor și Marianne, puse în fața unor dileme și enigme care trebuie rezolvate. JOSEPH WIESENFARTH
In 1795, Jane Austen a scris un roman epistolar intitulat Elinor and Marianne, care atesta, fara echivoc, admiratia sa pentru opera lui Richardson. In 1797, ea va reveni asupra acestei prime versiuni, renuntand la tehnica epistolara. Dupa alte revizuiri, in 1809, acest roman va fi publicat in 1811 sub titlul Sense and Sensibility (Ratiune si simtire). Mai mult chiar decat trecerea, in plan formal, de la structura epistolara la proza analitica, in intervalul mentionat se produce o mutatie esentiala in viziunea lui Jane Austen asupra existentei si, mai cu seama, asupra universului ei romanesc. Antinomia unor facultati si a unor pulsiuni, pe care, in cadrele unui neoclasicism minor, Jane Austen reuseste sa nu o adanceasca, ci sa o atenueze, [...] era reprezentata, in prima versiune a romanului, in ipostaza neoumanista a «sufletului frumos» care isi domina sciziunea si aspira la integrarea armonioasa a pulsiunilor divergente. Cornel Mihai Ionescu
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Mizerabilii - Victor Hugo Anticariat carti literatura universala
Format: 16,5/11 cm
5 volume
am si editia in 3 volume, format 20/13 cm
Observatii: usor tocita la cotor. detalii daca ma sunati
5 volume, cu coperta albastra. cred ca am si cele cu coperta colorata - tot BPT. posibil sa am si ed in 3 volume mai mari - rog sunati ptr detalii.
Mizerabilii (în franceză Les Misérables) este cel mai celebru roman al lui Victor Hugo roman pe care scriitorul l-a terminat în 1862, în timp ce se afla în exil. Mizerabilii este considerat drept una dintre capodoperele umanității, precum și o adevărată frescă socială.
Domnul Myriel, devenit episcopul Bienvenu, care locuiește la Digne împreună cu sora sa, Baptistine, are ocazia de a se întâlni cu un ocnaș evadat, ce îi bate la ușă pentru a-i cere mâncare și adăpost. Fiind un om nespus de bun, de milostiv, ce își dădea mai toți banii săracilor și care nu putea refuza prilejul de a face o faptă bună, îl primește, spre marea uimire a ocnașului, care fusese refuzat de toată lumea.
Știind bine că este un evadat căutat de poliție, episcopul îl cazează într-o cameră de unde ocnașul, pe nume Jean Valjean, fuge furând argintăria casei. Este prins de jandarmi și adus în fața domnului Bienvenu, care îl declară nevinovat și îi dăruiește și două sfeșnice de argint. Jean Valjean pleacă și se întâlnește pe drum cu micuțul Gervais, căruia îi fură moneda de doi franci, neascultându-i rugămințile stăruitoare de a i-o înapoia.
Ajuns la Montreuil-sur-Mer, și schimbat treptat de bunătatea pe care episcopul i-o arătase, fostul ocnaș își ia numele de Madeleine și începe o mică afacere în domeniul industriei mărgelăriei folosind tehnici învățate la ocnă. Afacerea prosperă și ajunge una profitabilă. În scurt timp, orașul Montreuil-sur-Mer renaște datorită domnului Madeleine. El devine binefăcătorul ținutului: dă de lucru șomerilor, îi ajută pe săraci și pe bolnavi; este numit primarul orașului, după ce refuză de mai multe ori.
Un vigilent inspector de poliție, numit Javert, asistă la episodul în care primarul îl salvează pe moș Fauchelevent, dând dovadă de o forță fizică nemaiîntâlnită, aproape supranaturală. Își dă repede seama că Madeleine nu este nimeni altul decât ocnașul Jean Valjean, vestit pentru forța sa.
Acesta se întâlnește la sediul poliției cu Fantine, o fostă lucrătoare de la fabrică, ajunsă pe drumuri și nevoită să facă fapte josnice pentru a-și întreține fetița. El dă poruncă să fie eliberată și atrage astfel și mai mult suspiciunile lui Javert asupra lui. Fantine este internată și îngrijită de o măicuță pe nume Simplice. Domnul Madeleine o vizitează pe nefericită aproape zilnic și începe să-i cunoască nevoile. Fetița acesteia, pe nume Cosette, este crescută de ticăloșii soți Thenardier, care îi cereau bani în fiecare lună pentru ca micuța fetiță să fie o servitoare și să mănânce resturile de mâncare de pe jos.
Primarul, înduioșat de starea Fantinei, care era pe moarte, hotărăște să plece la Montfermeil, satul în care se afla cârciuma lui Thenardier, pentru a o înapoia pe Cosette. Madeleine este prins de Javert, care îl urmărea de foarte mult timp. Fantine moare, reușind să obțină promisiunea primarului că va avea grijă de fetița sa.
Jean Valjean scapă din închisoare de două ori: prima dată scapă din mâinile lui Javert, iar a doua oară de la ocnă, printr-o întâmplare misterioasă. Salvează viața unui marinar de pe un vas dar moare chiar el. De fapt se aruncă în mare și este crezut mort. Se duce la Montfermeil, după ce își ia, de la domnul Lafitte, banii pe care îi deținea sub numele de Madeleine, și o cumpără pe Cosette de la nemiloșii hangii.
Se mută la Paris, în hardughia Gorbeau, de unde este nevoit să plece din cauza lui Javert, care îl urmărește din nou. Scapă de el și se duce împreună cu Cosette, pe care o îndrăgea acum enorm, la mănăstirea Petit-Picpus. Acolo îl întâlnește pe grădinarul moș Fauchelevent, care îl ajută să se stabilească la mănăstire.
La Paris, în strada Filles-du-Calvaire nr. 6 locuiește un burghez pe nume Gillenormand, în vârstă de nouăzeci de ani, împreună cu fiica sa și cu nepotul său, Marius. Băiețelul acesta, care fusese separat de tatăl său din cauza bunicului, primește într-o zi o scrisoare care îl anunță că tatăl pe care nu îl cunoaște este pe moarte. El se duce la fostul colonel demn de tot respectul pentru curajul dovedit în luptele duse pentru patria sa, neștiind nimic despre trecutul său glorios și neiubindu-l deloc.
Tatăl lui Marius moare iar băiatul își dă seama de iubirea pe care i-o datora tatălui său datorită discuției miraculoase pe care o are cu domnul Mabeuf. Supărat pe bunicul său pleacă de acasă și se stabilește în hardughia Gorbeau, vechea locuința a lui Jean Valjean. Se împrietenește cu membrii grupului A.B.C.: Enjolras, Combeferre, Jean Prouvaire, Feuilly, Courfeyrac, Bahorel, Laigle, Joly și Grantaire, dar nu intră în grupul lor ce luptă pentru înfăptuirea revoluției.
Se întâlnește cu o fată ce se plimba mereu pe aleile grădinii Luxembourg însoțită de un bătrân, poreclit Leblanc. Marius se îndrăgostește de această fată și face dese plimbări prin Luxembourg doar pentru a o zări o clipă. Ea nu este nimeni alta decât Cosette, ieșită din mănăstire și bătrânul nu este nimeni altul decât Jean Valjean. Acesta observă comportamentul ciudat al lui Marius și stabilește să nu se mai plimbe prin acea grădina. Asta înseamnă pentru Marius o lovitură teribilă: pierderea Ursulei sale, căci el așa credea că o cheamă.
Câteva luni este disperat dar se ivește un prilej de a o revedea pe Cosette și de a-i salva viața bătrânului Leblanc. Într-o zi, în camera alăturată lui din hardughia Gorbeau, vecinii Jondrette îi au ca musafiri chiar pe Cosette și pe tatăl său. Acești vecini trimit tuturor scrisori pe nume false cerând, sub diferite pretexte, bani celor milostivi. Noile lor victime sunt chiar persoanele atât de dragi lui Marius, care poate urmări întâlnirea printr-o gaură ce face legătură între camera sa și cea a familiei Jondrette. Aceasta este de fapt familia Thenardier, a cărei cârciumă dăduse faliment. Recunoscându-l pe Jean Valjean, stăpânul casei plănuiește asasinarea lui, angajând niște criminali din banda Patron-Minette. Îi dă întâlnire în acea seară iar victima vine, vrând să ajute un sărac să-și plătească chiria. Marius anunța poliția si astfel Javert este nevoit să îi salveze viața celui pe care îl urmărise atât de mult timp pentru a-l aresta. Tânărul primește pistoale pentru a anunța poliția de sosirea momentului critic dar este pus într-o situație dificilă. Trebuie să-l dea pe mâna poliției pe cel care i-a salvat viața tatălui său Thenardier (de fapt acesta îl scosese dintr-o groapă de cadavre pentru a-l jefui) sau să-l lase să moară pe tatăl fetei pe care o iubea din tot sufletul - Jean Valjean.
Până la urmă nu face nimic și lasă totul în seama lui Javert, care îi salvează viața fostului ocnaș Jean Valjean. Acesta scapă neobservat și își schimbă locuința pentru a nu fi descoperit de nimeni. Se mută în strada Plumet. Eponine, una din cele doua fiice a lui Thenardier, află adresa Cosettei și i-o dă lui Marius, în ciuda faptului că această oropsită a sorții îl iubea în adâncul sufletului. Marius se întâlnește cu Cosette în strada Plumet, care este de acum înainte gazda unei povești de dragoste.
Jean Valjean hotărăște să plece la Londra datorită bilețelului de la Eponine care îl indemna să facă acest lucru, iar Marius este din nou în situația de a o pierde pe Cosette. Se duce la bunicul său Gillenormand pentru a-i cere sprijinul, dar acesta îl refuză.
Dezamăgit de reacția bătrânului și având în fața o răscoala gata să izbucnească, hotărăște să se ducă in luptă pentru a muri. Astfel se alătura prietenilor lui, membri ai grupului A.B.C., in lupta de la baricade, condusă de Enjolras. Gavroche, fiul lui Thenardier dar mai mult crescut pe stradă, participă și el la răscoală. Este însărcinat de Marius să-i trimită un bilet Cosettei care ajunge în mâinile lui Jean Valjean.
În iunie 1832, membrii grupului A.B.C., împreună cu voluntarii adunați de pe străzi, construiesc o baricadă în strada Chanvrerie. Marius, care trebuie să-și respecte promisiunea făcută Cosettei, Gavroche, Javert, prins ca spion și Jean Valjean, care primise biletul de adio al lui Marius pentru fiica sa, se aflau și ei la baricada condusa cu multă pricepere ,curaj și patriotism de Enjolras. Iubitul Cosettei, încercând să-și dea viața pentru înfăptuirea răscoalei, salvează baricada de primul atac al soldaților, urcându-se în vârful ei cu un butoi de praf de pușcă și amenințând că va arunca totul în aer în cazul în care inamicii nu se retrag. Astfel, Marius ajunge un al doilea conducător, alături de Enjolras.
Dându-și seama că la venirea zorilor vor muri cu toții, răsculații hotărăsc să salveze câțiva oameni îmbrăcându-i in uniformele gărzii naționale, iar Jean Valjean își dă uniforma pentru a salva viața unui necunoscut. El le este de mare folos tinerilor răsculați, dar încearcă pe cât posibil să nu omoare pe nimeni. Gavroche își dă viața într-un mod admirabil aducând baricadei prețioasele gloanțe de care are atâta nevoie.
Printr-o întâmplare extraordinară Jean Valjean îi salvează viața lui Javert, omul care îi pricinuise atâtea necazuri. Acesta este prins ca spion în baricadă iar lui Jean Valjean îi revine sarcina de a-l executa. Dar el îi dă drumul, spunându-i adresa sa pentru ca mai târziu să-l poată aresta.
Între timp, minunații tineri, membri ai grupului A.B.C. sunt omorâți unul câte unul. Această regulă nu îi ocolește nici pe ceilalți răsculați. Aceștia hotărăsc să se adăpostească într-o cârciumă din apropiere. Enjolras ajută la adăpostirea celor rămași în viață stând cu pușca lui în mână în fața unui întreg regiment.
Până la urmă în viață nu rămân decât Jean Valjean și Marius, care rămăseseră în spatele cârciumii, curajosul Enjolras, privind moartea mândru și dârz și Grantaire, care adormise în timpul luptei din cauza beției. Acest băiat, mai tot timpul beat și ușuratic, ce fusese primit din milă de Enjolras în grupul condus de el, se trezește și are onoarea să moară alături de acel înger neînfricat ce își dă viața pentru patrie fără să șovăie.
Jean Valjean îl salvează de la moarte pe acela pe care îl ura și îl făcea responsabil de despărțirea dintre el și Cosette: pe Marius. Mergând prin canalele Parisului, pe întunericul înfricoșător de acolo și prin mizeria de nedescris, și riscându-și viața în nisip mișcător, reușește să ajungă la o ieșire ținând în brațe trupul poate neînsuflețit al lui Marius. Acolo se întâlnește cu Thenardier, care nu îl recunoaște.
În schimbul a treizeci de franci, el îi ajută pe cei doi să iasă din canal, dar pentru Jean Valjean se ivește o altă piedică: Javert. Acesta vrea să-l aresteze pe fostul ocnaș, dar mai întâi îl duce pe Marius acasă la bunicul său. Ajuns în fața casei acestuia, îi permite acestuia să intre în ea, el așteptând afară. Când Jean Valjean iese din casă pentru a fi dus la un sediu de poliție, nu îl mai găsește pe Javert. Acesta își dă seama că face rău arestându-l pe cel care îi salvase viața, chiar dacă el este un fost ocnaș. Dar face rău și neîmplinindu-și datoria față de justiție. Înnebunit, el se sinucide aruncându-se în Sena.
Marius este vindecat datorită îngrijirii speciale pe care i-o dă bunicul. Acesta, pentru fericirea nepotului său, vorbește cu domnul Fauchelevent, adică Jean Valjean și îl invită pe el și pe Cosette în casa lui. Marius se vindecă de tot și se căsătorește cu iubita sa, Cosette. Dar tatăl ei refuză să locuiască împreună cu tinerii căsătoriți deoarece ar face un mare păcat mințindu-i și ascunzându-și identitatea. Urmează o perioadă grea pentru eroul principal al acestei cărți: îi spune adevărul despre trecutul sau lui Marius, care începe să-l îndepărteze de Cosette, se întâlnește cu ea în fiecare seară dar fiind foarte distanți unul față de altul, ajunge până la urmă să nu o mai vadă deloc și se izolează în camera sa așteptându-și sfârșitul.
Thenardier se duce la Marius pentru a-i vinde niște secrete despre Jean Valjean în schimbul unei sume de bani și astfel Marius află cine l-a salvat de la moarte la baricade, că Jean Valjean nu este vinovat decât de furtul unei pâini pentru care a făcut nouăsprezece ani de închisoare. El o ia pe Cosette și se duc la tatăl ei, care este pe moarte. Jean Valjean, avându-i alături pe tinerii săi copii, Marius și Cosette, pe care îi iubea atât de mult, având alături lucrurile dragi lui: sfeșnicele episcopului, îmbrăcămintea fetiței sale de când era copil și cufărașul în care le purta și imaginându-și-l prezent și pe episcopul său drag, își dă sufletul în deplină pace și fericire.
Pe mormântul pe care i-l fac copiii săi sunt scrise următoarele versuri:
Azi doarme. Deși traiul i-a fost prea chinuit,
Trăia. Când al său înger plecă, el a murit.
Această întâmplare s-a petrecut firește
Așa cum vine noaptea când ziua se sfârșește.
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Europa mea - Gheorghe Ursu Anticariat carti literatura romana
Format: 20/14,5 cm-
Gheorghe Ursu (n. 1 iulie 1926, Soroca, Basarabia, Regatul României d. 17 noiembrie 1985, torturat la penitenciarul din Calea Rahovei, București, Republica Socialistă România) a fost un inginer constructor, poet, scriitor și disident român. A fost arestat în urma denunțului unei colege de serviciu, care a intrat în posesia jurnalului său intim, jurnal confiscat ulterior de Securitate. A murit din cauza bătăilor primite în timpul detenției.
Gheorghe Ursu s-a născut în orașul Soroca, fiul lui Vasile Ursu din Galați și al Margaretei, din Măgura Ilvei, județul Bistrița-Năsăud. Gheorghe a învățat la școala din Soroca până în anul 1941, când familia s-a mutat la Galați.
A continuat să învețe la Liceul Vasile Alecsandri din Galați. Bunicii lui din partea mamei, împreună cu încă 10 membri ai familiei (care erau evrei) au fost uciși la Auschwitz.
1942 - 1945 - Continuă cursurile liceale la Liceul Vasile Alexandri din Galați. Participă la acțiunile unui grup anti-nazist, din care faceau parte si scriitorii de mai târziu Iordan Chimet și Camil Baciu, cu care a rămas prieten pentru restul vieții (vezi "Cartea prietenilor mei" a lui Iordan Chimet, aparută postum, în 2006). În iunie 1944, se înscrie în U.T.C., ducând în continuare o activitate anti-nazistă. Siguranța antonesciană îl urmărește. Este arestat, dar scapă de închisoare datorită întâmplării: doctorul Vasile Ursu asistase, ca chirurg ginecolog, la nașterea fiului prefectului din Galați la acea dată.
1944 - Își face debutul în literatură în cotidianul de orientare democraticî "Ecoul", în pagina literară realizată de Miron Radu Paraschivescu, Virgil Ierunca și Ion Caraion. Publică un microeseu despre Jean de Meung (22 mai 1944) și altul despre Jules Verne (8 august 1944). Începe să scrie un jurnal personal intim, în care va nota zilnic, pe tot parcursul vieții, impresii și evenimente politice, culturale, personale, etc. și care va insuma mii de pagini.
1945 - 1950 - Este student la Politehnica din București - Facultatea de Construcții. Se angajează voluntar pe unul din marile șantiere industriale, crezând pentru moment în încercarea noului regim de reconstrucție a țării după război. Se înscrie în PCR, dar repede dezamăgit de turnura evenimentelor politice, devine, prin atitudinea sa contestatara, un ins incomod.
În 1950 este exclus din partid pentru întrebările nonconformiste pe care le punea în legatură cu guvernarea comunistă și pentru prietenia cu "elementele reacționare".
1950 - 1985 - Lucrează neîntrerupt la Institutul de proiectări în construcții ISLGC. A fost șef de atelier specializat în calculul structurilor de rezistență pentru construcții. Proiectează un număr impresionant de construcții de locuit și industriale, hoteluri și spitale. A realizat și publicat împreună cu regizorul Mirel Iliesiu un album dedicat arhitecturii litoralului românesc.
1969-1982 - Un pasionat al artei universale, a făcut mai multe excursii în Occident, obținând cu greu, și totdeauna numai în urma unui lung ciclu de cereri, refuzuri și proteste până la "Președintele Republicii", pașaportul din partea autorităților române. (Vezi, în introducerea la Europa Mea, modul cum a primit Gheorghe Ursu permisiunea regimului comunist să călătorească în vest). În timpul acelor călătorii a intrat în legătură cu disidenți români din Occident, printre care Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. A rămas în legătură și cu vechii săi prieteni, fugiți, rămași sau emigrați în vest: Camil Baciu, Noldi Balanescu, Sergiu Huzum și Mioara Cremene, Gad Calmanovici, Alexandru Mirodan, Gelu Ionescu, pictorul George Tomaziu, etc. Tot în acești ani devine un sarcastic critic, deseori exasperat, al abuzurilor regimului comunist și al marasmului de conștiință indus de cultul personalității lui Ceaușescu. În cea mai mare parte aceste critici le-a încredințat jurnalului; deseori însa le citea, în forme literare, în cercuri de prieteni, unde propunea și alte variante de protest contra regimului (vezi amintirea "Intilnire cu Geo Bogza" din capitolul "Babu" al volumului "Cartea prietenilor mei"). In acesti ani, la serviciu tine la vedere afise anti-totalitare. (Vezi capetele de acuzare din 1985 ale Securitatii pentru "intensa activitate de propaganda dusmanoasa" impotriva regimului). Ca urmare a acestor acțiuni, Securitatea l-a urmărit în toți acei ani, printr-o acțiune cu numele de cod "Călătorul".
În anul 1970 i s-a publicat la editura Litera un volum de versuri numit "Mereu Doi" cu o prefață scrisă de Nina Cassian. În urma confiscări jurnalului intim, prietena lui, poeta Nina Cassian, a preferat să nu se mai întoarcă în România și a emigrat în SUA.
În octombrie 2001 Serviciul Român de Informații a dat în presă un comunicat, prin care a anunțat existența de 50.000 de file de manuscrise confiscate înainte de 1989. Printre ele au fost 811 pagini ale jurnalului lui Gheorghe Ursu.
Moartea și condamnarea vinovaților
Gheorghe Ursu a fost arestat pe 21 septembrie 1985 pe motiv că deținea valută. A fost plasat în aceeași celulă cu recidiviștii violenți Marian Cliță și Gheorghe Radu, iar milițienii au primit ordin să nu intervină, chiar dacă din spatele gratiilor se auzeau zgomote. În paralel, Gheorghe Ursu era scos din celulă și interogat zilnic, prin metode specifice, de către Securitate. Disidentul a rezistat până pe 17 noiembrie 1985, iar organele statului au notat drept cauză oficială a morții o peritonită Deținuții au fost puși de Securitate să îl omoare. Procurorul Vasile Manea Drăgulin a stabilit în 1985 că moartea nu ar fi fost violentă și a dispus neînceperea urmăririi penale.
În anul 2000, după mai multe răsturnări de situație, un infractor de drept comun, aflat în detenție împreună cu Ursu, a fost condamnat pentru uciderea acestuia.
În octombrie 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru omorul lui Gheorghe Ursu.
În decembrie 2005 fostul general SRI, Eugen Grigorescu, a fost condamnat la 3 ani de închisoare privind dispariția jurnalului lui Gheorghe Ursu. Fiul inginerului Ursu, Andrei Ursu, încearcă să găsească aceste pagini de jurnal, care au ajuns pe la începutul anilor 90 la Gabriela Adameșteanu, cea care a publicat o selecție din Jurnal în revista 22, în arhiva CNSAS. Până în acest moment, manuscrisul nu a fost încă descoperit.
Gheorghe Ursu a fost și scriitor, cartea de călătorie scrisă de acesta fiind publicată post-mortem în anul 1991.
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Enigma Otiliei - George Calinescu Anticariat carti literatura romana, copii, elevi, scolari
Format:
de format normal
Enigma Otiliei este un roman de tip balzacian scris de George Călinescu în anul 1938.
Felix Sima, un tânăr de 18 ani, vine în București la unchiul său Costache Giurgiuveanu pentru a urma Facultatea de medicină. Ajuns la adresa indicată, Otilia, fata vitrega a bătrânului, îl invită în casă, unde îi cunoaște pe membrii familiei: matușa Aglae, unchiul Simion și copiii acestora Titi, Aurica, Olimpia, ginerele Stanică Rațiu precum și prietenul de familie Leonida Pascalopol. A doua zi, Otilia îi arată locuința, el remarcă felul jucăuș al fetei și este surprins cand găsește o scrisoare adresată acesteia, pe numele Otilia Mărculescu. Fata este râvnită de Leonida Pascalopol și invidiată de toți membrii familiei Tulea. Felix, curios de enigma numelui Mărculescu, descoperă soarta Otiliei care nu este cu mult diferită de a sa. Fata a rămas orfană de mică și este crescută de tatăl său vitreg, moș Costache. Pascalopol a cunoscut-o pe mama Otiliei și de atunci i-a ajutat foarte mult, Otilia purtându-i o stimă deosebită. Rugat de Aglae, Felix îl meditează pe Titi care a rămas corigent, și în aceste împrejurări sora sa Aurica se atașează de tânăr. El, însă, se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră și cu care petrece din ce în ce mai mult timp. Vede însă în Pascalopol un rival. La începutul lunii august, Olimpia, cel mai mare copil al Aglaei, își face apariția acasă împreună cu Stănică, concubinul ei, cu care are un copil. Simion nu-și recunoaște fiica și refuză să-i dea o casă de locuit și zestrea sa. Stănică, prin minciuni și scrisori adresate domnului Pascalopol cum că se împușcă, reușește să strângă ceva bani de la toți și să-l înduplece pe Simion cu motivarea că mai are câteva luni de trăit, să-i dea zestrea Olimpiei. La invitația lui Pascalopol, Felix și Otilia se duc la moșia acestuia, unde tinerii profită de timpul petrecut împreună, iar după două săptămâni revin acasă. Între timp, fiul Olimpiei și al lui Stănică, Aurel Rațiu, moare, iar tatăl, înduioșat, îi publică în ziar decesul, amintind toate rudele, în speranța de a obține cât mai mult sprijin financiar. Stănică este interesat de averea lui moș Costache și în acest scop îl aduce pe un oarecare doctor Vasiliade pentru a-i pune diagnosticul că este bolnav. Singurul care descoperă planul este Pascalopol, care îl avertizează pe bătrân.
Între Felix și Otilia se clădește o relație de profundă prietenie și atașament. Felix îi mărturisește iubirea, iar Otilia pare și ea înduioșată, însă privește totul în mod copilăresc. Grija sa pentru Felix pare mai mult a unei surori. Rușinat, Felix își pune pe hârtie toate sentimentele sale, trimițându-i Otilei scrisoarea, însă ea nu-i dă nici un răspuns. Într-un moment de gelozie, Felix o roagă pe Otilia să nu se mai întâlnească cu Pascalopol, însă tot el, invitat de acesta la el acasă, își dă seama de greșeala făcută față de Otilia. În casă discuțiile despre adopția Otiliei de către moș Costache declanșează un nou val cu scandaluri din partea Aglaei. În cele din urmă, fata îi cere lui moș Costache să nu întocmească formalitatile de adoptie si pleacă cu Pascalopol la Paris, spre surprinderea lui Felix, care rămâne dezamăgit. El se refugiază în brațele unei curtezane, Georgeta. Felix are ocazia să-l cunoască pe Weissmann, un coleg de facultate care-i trezește pasiuni nebănuite pentru poezie. Discuțiile avute cu acesta îi dezvăluie situația materială dificilă a studentului, dar și spiritul practic al acestuia, care face injecții și consultă diferite persoane pentru a-și întreține frații și surorile. Cina la restaurantul domnului Iorgu în cinstea aniversării fiicei sale minore îi reunesc la aceeași masă pe Georgeta cu generalul, pe Stănică, Olimpia, Aglae, Titi, Felix și moș Costache. Aglae pare foarte interesată de viitorul fiicei celor două gazele, în speranța că o va căsători cu Titi, în timp ce Felix se simte din ce în ce mai jignit de purtările Georgetei. La început, după o ușoară criză, familia Tulea ignoră purtările lui Simion, care începuse să aiureze, însă văzând că situația devine insuportabilă, Aglae ajutată de Stănică și de Weissmann îl duc la un sanatoriu. Titi se află în centrul atenției pentru Aglae care urmărește să-l însoare cât mai bine spre dezamăgirea Auricii și a Olimpiei.O nepoată a sa de 16 ani pe nume Lili își manifestă dorința de a se căsători, iar Stănică îl recomandă tatălui acesteia pe Felix Sima, în special pentru că dorea a aduce în rândurile familiei sale și oameni culți. Felix visează că Otilia cântă la pian, însă spre surprinderea sa totul pare a fi realitate. Revăzându-se, cei doi povestesc îndelung, în timp ce Felix se simte tot mai atras de Otilia și de schimbarea acesteia. Moș Costache are planurile sale cu cei doi tineri, începând să adune materiale de construcții pentru o casă unde cei doi, Felix și Otilia aveau să stea după moartea sa. Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Lili, spre supărarea lui Titi, care este atras de fată și nu înțelege de ce toate sunt atrase de băiatul doctorului Sima. Din cauza unei ușoare insolații și a efortului, moș Costache are un atac, în urma căruia toată familia Tulea își petrece două zile în casa bătrânului ignorând boala acestuia. Pascalopol aduce un doctor avizat, profesor la universitate, care recomandă multă liniște și odihnă bolnavului.
Moș Costache se însănătoșește și îi alungă din casă pe toți cei din familia Tulea fiind de acord cu propunerea lui Pascalopol de a deschide un cont în bancă pe numele Otiliei cu suma de 300.000 lei, însă nu-i dă banii, încrezându-se în sănătatea sa. Moșierul deschide contul și depune în el 100.000 lei pe numele Otiliei. După infarct, moș Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, la aceasta contribuind și Stănică care îi povestea tot felul de nenorociri. Consultă diferiți doctori, urmează chiar un tratament cheltuind bani pe medicamente și invită preoții să-i sfințească casa. Vinde apoi anumite imobile și aduce în casă o menajeră pe nume Paulina, dar care nu stă mult pentru că bătrânul îi descoperă interesul față de averea sa. Aurica se spovedește preotului Țuică, mărturisindu-i dorința de a se căsători cu un evreu și anume cu Weissemann, iar Stănică o îndeamnă pe Otilia să-l convingă pe Felix să se căsătorească cu Lili. Moș Costache îi dăruiește lui Pascalopol 100.000 lei pentru Otilia. Stănică, după îndelungi căutări află locul unde sunt ascunși banii și-l jefuiește. Moș Costache este surprins de atac și, în urma efortului, moare. Stănică divorțează de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătorește cu Pascalopol și pleacă împreună la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine doctor, apoi profesor universitar și se căsătorește bine, intrând în cercuri înalte. Se întâlnește întâmplător cu Pascalopol în tren și află că acesta a divorțat de Otilia, fiind acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires. Fotografia arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioară Otilia. Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moș Costache: Aici nu stă nimeni.
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
Evanghelia dupa Isus Cristos - Jose Saramago Anticariat carti literatura universala
Format:
de format ceva mai mic decat normal
|
|
Preț: Negociabil în funcție de câte (și ce) titluri cereți.
Dacă sunați e foarte posibil să vă dau prețul pe loc sau imediat ce ajung la PC.
Adauga in cos
|
|
|
© 2025 Anticariat Librarie, Ploiesti. Toate drepturile rezervate.
|
|
|
|
|