Carti spionaj - Anticariat Librarie

Contact: Vodafone: 0723 318 590
Vodafone este telefonul la care ma gasiti oriunde. La celelate telefoane raspund doar daca sunt acasa. Nu sun inapoi la apelurile pierdute.
Va sugerez ca daca nu am raspuns sa sunati pe nr de Vodafone. MULTUMESC PENTRU INTELEGERE!

Din experienta mea reiese ca cei cu care am vorbit direct au inteles mult mai exact situatia indiferent daca au comandat sau nu !!! Cu foarte multe persoane care nu au acceptat aceasta discutie directa au aparut neintelegeri. Nu vreau sa pacalesc pe nimeni, nu vreau sa fortez pe nimeni sa cumpere sau sa vorbeasca cu mine. E alegerea dvs. Insa e posibil ca sa aveti nemultumiri care ar fi foarte probabil sa le eliminati daca am discuta direct si ati intelege exact situatia cu ceea ce comandati !!! Discutia directa e mult mai bogata in nuante si intelegerea este mult mai buna. Intrebarile au un raspuns instantaneu si se pot face precizari pana intelegerea este corecta si completa !!!

Categorii

Anticariat Librarie - Mii de carti vechi si noi din cele mai diverse categorii

Prima pagină

Impresii

Contact

Anticariat Librarie => Lista carti => Cautare: spionaj

Pagini:

1 ... 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 ( 93 ) 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118 119 120 121 122 123 124 125 126 127 128 129 130 131 132 133 134 135 136 137 138 139 140 141 142 ... 147 >>

Detalii

Profesionistul - George Arion

Anticariat carti politist, enigma, aventura, spionaj, umor

Format: 20/13 cm-
Ţin minte şi acum ziua în care Ana Barbu, redactorul meu de carte, m-a chemat în biroul lui Valeriu Râpeanu, directorul editurii Eminescu. M-au invitat să iau loc pe un scaun şi mi-au înmânat un dosar între copertele căruia se afla manuscrisul unui nou roman de-al meu, Profesionistul. Fusese citit „undeva, sus.”

Am deschis dosarul şi am început să dau filele una după alta. M-am albit la faţă. Aproape că nu era pagină pe care să nu existe sublinieri, tăieturi de fraze sau de pasaje întregi, comentarii vitriolante la adresa autorului. Am citit şi referatul pe care oficialul îl „produsese” în urma lecturii. El cerea imperios ca volumul să nu se publice.

— Ei, asta e, am zis eu şi am dat să mă ridic de pe scaun şi să plec.

Valeriu Râpeanu mi-a zis cu severitate.

— Stai jos!

Am stat, fără să înţeleg nimic. Oare directorul vroia să-mi frece şi el ridichea pentru că pusesem editura într-o postură nefavorabilă, propunându-i un astfel de manuscris?

Spre stupoarea mea am auzit altceva.

— Trebuie să refacem cartea. Ţinem seama de unele observaţii, pe altele ne facem că nu le-am văzut, sau nu le-am înţeles…

Am dat să mă ridic din nou.

— Nici nu se pune problema. Manuscrisul e masacrat. Nu se mai poate face nimic cu el.

— Stai jos! a zis iarăşi Valeriu Râpeanu. Nu te pripi.

Nu m-am pripit. Am început să răsfoiesc din nou manuscrisul. Aveam să-l refac numai dacă… Am deschis brusc la ultimele pagini din dosar şi m-am uitat la ele. Nu era nici măcar o virgulă semnalată ca fiind inoportună.

Am închis dosarul şi le-am spus celor doi:

— Îl refac!

I-am lăsat întrebându-se ce oare mă determinase să-mi schimb dintr-odată hotărârea.

[...] Ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers [cititorilor] şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Explicaţia se afla la sfârşitul volumului. După ce-şi pusese pielea la saramură rezolvând un caz încâlcit dintr-un oraş de provincie, unde cele mai înalte autorităţi erau corupte şi criminale, Andrei Mladin scrisese un articol despre tot ce i se întâmplase acolo. Deşi i se promisese solemn apariţia articolului, când ajunge la chioşcul de ziare şi cumpără revista la care lucra, constată că pentru demersul său jurnalistic publicaţia nu găsise loc. Prin urmare, exista cenzură, presa nu era liberă. Prin urmare, mult clamata libertate a cuvântului era o minciună. Cum de nu se prinsese nimeni de bomba pe care o plasasem la sfârşit?

S-au prins, însă, cititorii, după ce cartea rescrisă în mare parte a ieşit de sub tipar, şi au comentat în şoaptă, cu deliciu, prin cafenele sau prin locurile unde se întâlneau. Iar ultima frază a naraţiunii mele – datorită multelor tăieturi romanul devenise o nuvelă; a mai trebuit să adaug o proză pentru a da consistenţă volumului – le-a mers şi mai mult la inimă: „Vocea plăcută a unui crainic anunţă că, în toată ţara, pentru încă o vreme, continuă să plouă.” O aluzie la faptul că tot ceea ce trăiam nu se va schimba prea curând.

Pentru cei mai mulţi cititori din ziua de azi un astfel de final nu mai are acelaşi impact. Ei nu ştiu ce înseamnă cenzură, ce chinuitor este să nu poţi spune ceea ce gândeşti cu adevărat, la ce artificii trebuia să recurgă un scriitor pentru a exprima măcar o parte din adevărul pe care dorea să-l comunice…

Experienţa din Profesionistul (1985) l-a marcat definitiv pe autor şi pe eroul său. În prozele din Trucaj (1986) şi din Pe ce picior dansaţi? (1990) Andrei Mladin se refugiază tot mai mult în lumi imaginare, mai ales că se vizează şi eliminarea lui prin internarea într-un sanatoriu. De-abia în 2011, la cererea multor fani pe care încă îi mai are, a reapărut la rampă, în Fortăreaţa nebunilor. Îmbătrânit, obosit de tracasările prin care a trecut, cu mai puţin chef de a râde de el însuşi şi de urâţenia lumii în care trăieşte. Şi totuşi, umorul îi rămâne arma cea mai puternică, o armă care l-a făcut detestabil în ochii cenzorilor de odinioară, ca şi în ochii urmaşilor lor de azi.