|
Descriere:
|
A QUELLE SAUCE VOULEZ-VOUS ETRE MANGES?... A trecut și ultima zi a anului... Sint orele două din noapte. De-acum am intrat în noul an. Graziella, în culmea fericirii, a ieșit chiar acum din biroul meu. Iată, aci, în jurul filelor mele albe, petalele roșii ale trandafirilor, ce ea mi le-a aruncat spre a-mi ura o lume întreagă de lucruri imense, într-un mic zîmbet. Apoi, șoptindu-mi un nume la ureche, roșie în obraji mai mult decît trandafirii căzuți pe hîrtii, a fugit în grabă, fără să mai aștepte pe mama ei, ca în fiecare seară... Elisabeta mă privește cu ochii ei blînzi întrebători, ce cuprind în același timp și zîmbetul și îngrijorarea. Vrea să afle și nu îndrăznește să întrebe. Speră că nu e nimic, dar se teme să nu fie totul. Ca mamă, chiar de un surîs neînțeles, chiar de o vorbă șoptită de copila ei în urechea tatălui are teamă, fără să știe de ce. Are impresia că Graziella trebuie să fi spus la urechea mea o copilărie fără importanță, dar în același timp, că vorba aceea secretă ar putea fi primul semn al unui cataclism... Pentru acest lucru, buzele ei zîmbitoare, tac, iar ochii cercetează cu îngrijorare... Eu găsesc că nu-i momentul s-o tulbur în aceste prime ore nocturne ale anului care începe. Mîine va fi timp destul pe ziuă, cînd totul mi se pare odată cu lumina zorilor a nu mai fi învăluit în mister, fără temeri, cînd chiar și necunoscutul ni se pare mai luminos. Așa că am răspuns privirilor Elisabetei: Nimic... Cere un cadou... Un simplu capriciu... Și fiindcă ea întotdeauna mă crede, orice îngrijorare din ochii ei, a dispărut. Pe buze îi mai rămîne un zîmbet domol: La mulți ani, Lorenzo..., la care eu îi răspund: La mulți ani, Elisabeta.... Bătrînele noastre buze uscate de ani, se ating ușor, cu o duioșie ce pornește din adîncul inimii... Și mama Graziellei, soția mea, pleacă să se culce plină de seninătate.
|
