|
Descriere:
|
de format mic
Acum cîțiva ani, pe cînd călătoaream prin Insulinda și mă găseam la Rahajang, am vizitat mica grădină zoologică, așezată afară din oraș, la marginea bazei maritime britanice, față-n față cu sălbaticele coline ale Udaigorului.
Nu era tocmai un parc zoologic, ci mai mult un tîrg pentru animale. Acolo se aflau închise toate sălbăticiunile prinse de prin marile păduri de palmieri și arbori de cauciuc, pe care numai un golf strimt le despărțea de grădină. Tigri mușchiuloși, mormăind în cuștile lor de bambus, păreau dintr-un 'film documentar'. Jinduind spre azur, păsările strălucitoare surprinse în închisoarea lor, se izbeau cu capul de zăbrelele coliviilor. Mă atrăgeau cu deosebire niște maimuțe țipătoare cu brațe de păianjeni, pentru care îmi umplusem buzunarele cu alune.
Grădina cobora pieziș spre golf. In spatele meu, cam la douăzeci de minute de drum cu automobilul, se vedea un oraș civilizat, iar în fața mea, cam la o bătaie de pușcă, se înălțau misterioasele păduri ale sultanului din Udaigor.
Pe cînd eram gata să urc în automobil și aruncam o privire către întunecatele țărmuri împădurite, ochii îmi fură atrași de o clădire ciudată. Părea o mare pată cenușie, o lucrare de zidărie desigur, dar pentru care scop? Și cînd îmi potriveam binoclul să văd mai bine, o voce puțin cam aspră mă întrebă:
- Vă plac pădurile acestea? îmi pare că nu sînteți englez? Era un japonez mărunt, prea slab pentru vestmîntul lui, care
ieșise ca din pămînt, și care, din dosul ochelarilor săi, mă privea cu ochi pătrunzători.
- într-adevăr, domnule, sînt francez.
- Ah! Parisul, oftă el. Sînteți norocos. Am trăit acolo trei ani, și l-am părăsit cu adîncă părere de rău.
|
