|
Descriere:
|
Drumul spre Vozia - doar partea intai
"Ce poate iesi de sub pana unui teolog-scriitor, atunci cand se intalnesc, la agapa rostirii romanesti, romanul si basmul, traditia bisericeasca si traditia folclorica, duhul crucii si duhul neamului? "Trecand codrii de arama" si urmand "traseul initiatic" al acestei carti pentru toate varstele, veti vedea ca "stapanul inelelor" poate avea o buna intruchipare ortodoxa, deopotriva "desfatatoare" si "procopsitoare", ca toate inchipuirile ce poarta cu ele dorul cuvintelor dupa Cuvant." (Razvan Codrescu)
Fragment din romanul "Cei trei si Padurea cea Mare. Vol. 1 (Drumul spre Vozia)" de Mihai-Andrei Aldea:
Fugeau grabiti, cu pasul usor al dacilor, de-a lungul Crestei Negre. Piatra intunecata, granitul cel tare, care daduse numele crestei, iesea din peticele de pamant tinute de jnepeni in sute de colturi, impiedicand mersul.
Celor trei nu le venise sa creada cand il auzisera pe Printul Roland. Apoi isi amintisera de firea crunta a dacilor si isi schimbasera parerea: de la daci te puteai astepta la orice.
- Mergeti pe Creasta Neagra, le spusese Roland. Grabiti-va, caci va pot prinde si dacii, si prima zapada. Nu aveti vreme.
Dan clatina din cap indarjit:
- Nu plec fara Steluta!
Piticul dadu din umeri:
- Mori linistit!
Apoi se intoarse si dintr-un salt nemaivazut, aproapo un zbor, disparu fara sunet in padure.
Desigur, n-au avut altceva de facut, decat sa plece pe loc prin Rapa Robilor catre Culmea Neagra. Bine ca aveau armele la ei! In simtamintele amestecate de suparare, amaraciune si furie, Dan fu cat pe-aci sa azvarle Arcul de Fildes, ca pe o povara fara rost, ca pe o piedica la mers. Se opri in ultima clipa si il folosi in chip de toiag. Era chiar bun la asta, caci avea o tarie neclintita. Dan chiar simti o mare indoiala in suflet ca ar putea fi folosit Arcul de Fildes, fie si cu corzi din par de inorog. Dar nu era vreme de astfel de ganduri si ingrijorari. Nu dupa multa vreme de la plecare, simtira in miscarea pasarilor si a fiarelor ca in spate, acolo de unde plecasera ei, se aflau oameni, oameni multi.
- Ne-au luat urma! - spuse Mitu fara rost.
Surdul scrasni o clipa din dinti, maniat nu se stie pe cine: pe daci, pentru tradare, sau pe Mitu, ca vorbea fara rost?
Noaptea coborase peste munti, si aceasta era bine pentru ei. Chiar si dacii, cu toata iscusinta lor, aveau sa se miste mai incet in padure decat ei pe culme, crezusera ei. Se dovedi apoi insa ca drumul era mai greu decat se asteptasera. Culmea Neagra, la care ajunsesera destul de repede, era plina de steiuri de felurite marimi, intre care se intindeau jnepenisuri incurcate. O adevarata capcana, numai buna sa-i tina in loc pana la venirea dacilor! Scaparea le veni de la Surdul. Acesta, cu pasii lui uriasi, nu se putea impaca in niciun fel cu piedicile puse de jepi si stanci si, intr-o pornire de suparare, se sui pe o piatra mare si de acolo sari pe alta, apoi pe alta... Din cateva salturi era mult inaintea prietenilor sai.
- Buna idee, Surdule! striga Mitu incantat, si se catara pe o stanca, pornind apoi in goana peste steiuri.
|
