|
Descriere:
|
de format ceva mai mic decat A4
este sigilata
Există multe moduri de a scrie istoria
Uneori, poate fi spusă pe îndelete, dar asta, bineînțeles, ar interesa doar specialiștii
Jean-Luc Hees, fost director al France-Inter, multă vreme corespondent radio în Statele Unite, ne invită în culisele Casei Albe pe culoarele neoficiale, cele care îi pun în adevărata lumină pe cei care sunt găzduiți temporar aici.
Lectura acestei cărți Istoria Casei Albe îi va oferi cititorului adevărate momente de delectare. Pe deasupra, fără falsă pedanterie, cu un ritm dintre cele mai seducătoare, Jean-Luc Hees face o distincție fermă între mentalitățile prea învechitei Europe și mereu tinerei America.
Este de observat la început că în această carte nu este vorba despre miticul și sfântul Washington, unde îndeobște se spune că a descălecat primul președinte al Statelor Unite. Nici pe departe. De-abia John Adams, în 1800, încearcă să scoată din anonimat, la propriu și la figurat, clădirea gândită de irlandezul James Hoban. Casa Albă nu era decât o construcție neterminată, în mijlocul unui orășel încă în formare, înecat în noroi sau în praf, după anotimp. În curtea reședinței animalele pășteau în voie, iar toaleta era, evident, în fundul curții. Unde este măreția? E la fel de stupefiant să citim că reședința prezidențială americană era, în anii 1800, deschisă oricui dorea să intre. Mai mult, Congresul s-a dovedit de-a lungul anilor extrem de zgârcit să aloce fonduri Casei Albe, chiar și atunci când acoperișul practic stătea să cadă în capul ocupanților. Iar președinții americani aveau ca servitori propriii angajați.
În 1814, izbucnește un al doilea război între Anglia și tânăra republică de peste ocean. Washingtonul cade, iar Casa Albă este incendiată. Nici o sută de ani mai târziu clădirea nu era complet restaurată.
Fiecare locatar al Casei Albe este creionat cu finețe. În zorii mileniului al treilea nu putem să nu gustăm umorul lui Abraham Lincoln. Într-o zi când comandantul armatelor nordiste, sufocat de ingerințele președintelui în mersul războiului, îi trimite o telegramă răutăcioasă cu următorul conținut: Am capturat 6 vaci sudiste. Ce să facem cu ele?, președintele Lincoln îi răspunde: Mulgeți-le. Cititorii vor fi surprinși de faptul că președinții SUA nu sunt cu nimic deosebiți de oamenii obișnuiți. De exemplu, mediocrul Harding transformă Casa Albă în tripou, iar tăcutul Coolidge nu scotea nici un cuvânt când i se cerea ceva, iar ziariștilor le răspundea întotdeauna cu nu.
Istoria Casei Albe este de o remarcabilă calitate, atrăgând în același timp prin ton și seriozitate. Această carte este mai întâi o frumoasă și necesară lecție de democrație. Iar cititorul dornic de informație va avea o dublă satisfacție, pătrunzând în cea mai păzită clădire din lume, descoperind leagănul democrației și al libertății și țara cea mai puternică din lume, ca și oamenii care o conduc, fără perdeaua oficială a comunicatelor de presă și a pozelor oficiale.
|
