|
Descriere:
|
cartonat, fara supracoperta
Frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Ea are rostul sa copleseasca frica de lume. Frica de durerile si de stramtorarile lumii ne face sa ne aruncam cu toata nesocotinta dupa placerile ei si dupa situatiile prospere care ne pot cruta de eventuale stramtorari. Frica de lume ne leaga de lume, ne face sa ascultam de ea si sa nu dam ascultare chemarii mai inalte a lui Dumnezeu, care ni se face prin credinta. De aceea forta de atractie a lumii, manifestata nu numai prin impatimirea de placerile lumii, ci si prin frica de lume, trebuie contracarata printr-o frica si mai mare: prin frica de Dumnezeu. Caci nefiind in stare de la inceput sa simtim bucuriile de care ne va face parte Dumnezeu, deci neputand fi dezlipiti prin ele de lume, trebuie sa fim dezlipiti de lume printr-un act de putere, de inspaimantare, printr-o o frica mai mare, prin cea de Dumnezeu. De aceea scriitorii duhovnicesti deosebesc doua feluri de frica de Dumnezeu: la bisericafrica de robi adica frica de pedeapsa Lui, si frica din iubire, adica frica de a nu ne lipsi de bunatatea Lui. Prima e a incepatorilor, a doua, a celor progresati. Dar nici frica de Dumnezeu incepatoare nu e numai slabiciune, ci si o mare putere de a infrunta frica de lume, care e numai slabiciune si robie, total lipsita de libertate. Frica de lume o patimim, ea ne stapaneste prin slabirea vointei noastre. Frica de Dumnezeu e o forta care intareste vointa noastra, care ne face factori activi, in loc de marionete pasive. Chiar si in ea e o putere de la Dumnezeu. Heidegger deosebeste intre frica de ceva din lume (Furcht) si frica de golul lumii peste tot (Angst), adica de existenta in lume, care este simtita ca amenintand in orice clipa, cu platitudinea si cu nimicnicia ei, modalitatea unei trairi proprii care face transparenta fiecaruia intimitatea sa. Dar omul cazut in forma cenusie de existenta nu mai stie de frica de platitudine (Angst). Aceasta izbucneste cateodata in constiinta lui, ca o scurta revelatie a intimitatii ce se vede inecata si vrea sa se salveze. Omul s-a dezobisnuit atat de mult de privirea intimitatii sale in fata si de o existenta proprie, deosebita de cliseele comune, incat se sperie de asemenea revelatii si se arunca si mai mult in platitudine. Aceasta e frica (Furcht) de ceva din lume, sau e frica de a pierde ceva din lume. E frica, de a nu pierde prilejurile de placere, pierdere care l-ar putea intoarce la intimitatea sa, la trairea prin sine insusi, lipsit de sprijinul comod al lumii. In aceasta teorie gasim, intr-o forma mai rezervata, trei adevaruri care coincid in fond cu invatatura crestina despre frica: intai, ca viata pamanteasca a omului este insotita inevitabil de o frica; al doilea, ca prin frica aceasta fiintei umane i s-a dat un scut impotriva primejdiei de a fi inecata de lume; al treilea, ca omul a pervertit aceasta frica ce trebuia sa-l pazeasca de lume si sa-l lege de Dumnezeu, izvorul existentei autentice, concentrate in intimitatea spiritului, prefacand-o intr-o frica de-a nu fi lipsit cumva de lume, de existenta in orizontul cenusiu al lumii, intr-o frica de a fi dezlipit de lume, de a vietui ca o fiinta spirituala. Frica de Dumnezeu ce se naste din credinta in El ar fi o reinviorare a fricii primordiale, proprie fricii spirituale a omului, o reinviorare a lui Angst, in terminologia lui Heidegger. Totusi, in starea primordiala nu era numai aceasta frica a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci si o frica unita cu increderea in El.
|
