|
Descriere:
|
jurnalul Daianei 15 iulie Azi am tăiat din Figaro Magazine o fotografie în culori a lui Jean Roussel și-am pus-o în rama unde fusese pîn-acuma fotografia tatei de pe biroul meu. I-am spus mătușii Julia c-aș fi dorit ca tatăl meu să arate astăzi așa: un tip foarte viril, cu o chică deasă, căruntă, pieptănată-n sus, învăluind lin fruntea, sprîncene brune, stufoase, un profil puternic, pronunțat, buzele strînse, băjbia energică. Roussel s-a specializat în chimia temperaturilor joase. In fotografie, chipul se desprinde pe fundalul unor cristale multicolore, ceea ce denota că savantul se ocupă cu experimentarea diverșilor sulfați. Ce-i mai deosebit în acest chip, sînt ochii: în privirea lor pătrunzătoare se simte o forță, o inteligență neobișnuită, în spirit temeinic, aproape îndărătnic și pe deasupra se mai observă simțul umorului. Mătușă-mea na rostit nici un cuvînt cînd am vîrît fotografia tatei în sertar. De fapt mie nu-mi place figura aceea impunătoare și totuși banală. E drept că se-nfățișa superb în uniforma lui de aviator, înalt, sveltf avea o prea frumoasă siluetă. Dar acasă, în plină relaxare, se destindea în mod exagerat. Se hîrjonea cu mine ceasuri întregi, făcea prostii copilărești ca și cînd între noi doi n-ar fi fost nici o diferență de vîrstă. îmi dădea voie să-1 trag de nas, de păr, se purta mereu cu mine de parc-aș fi fost un plod, cu toaf e că eu ma consideram fetiță marc. De cîte ori îi puneam cîte o întrebare mai serioasă, mă repezea cu o glumă, nicicînd nu-și dădea osteneala să ducă o conversație mai mult sau mai puțin gravă. Poate va fi fost obosit după cursele cu avionul; de altfel, nu se pricepea la mare lucru și puține chestiuni îl interesau cu-adevărat, fapt de care m-am convins comparîndu-i explicațiile cu cele din enciclopedie. E clar că un pilot nu-i dator să fie nici erudit, nici filosof; ar fi trebuit să-1 admir că-și face foarte bine meseria. Insă cu l-am văzut o singură dată în această ipostază, atunci cînd am zburat în trei la Paris și tata pilota avionul, iar stewardessa m-a luat pentru o clipă în cabina de comandă. Pe fondul unei sumedenii de aparate și aparataje, a căror menire îmi era cu totul de ne-nțelcs, tata îmi apărea ca un stăpîn al spațiului, un erou al timpurilor noastre. A doua zi, i-a mărturisit mamei, că avîndu-ne pe noi două la bord, pentru prima oară în viață îi fusese frică să zboare. O lună mai tîrziu, s-a prăbușit pilotînd un avion cu două sute șaptezeci de călători la bord și niciodată nu s-au lămurit cauzele catastrofei. Pe mine mă chinuia bănuiala că aceasta sc datora cine știe cărei greșeli a tatei, care nu cunoștea suficient de bine avioanele de tip nou: în ajun chiar, recunoscuse la masă că nu se simte cu totul sigur...
|
